Un pictor ce poate încînta pe orice îndrăgostit al culorii, de la profesionişti la amatori, de la critici de artă la cei mai neavizaţi spectatori, impunîndu-se printr-o izbitor de proaspătă paletă, în care figuraţia, îndeosebi peisajul, se topeşte în materia cromatică translucidă ca într-o baie mirifică.

    „Ce poetice, încîntătoare, sînt cîmpurile cu pomi în-floriţi, văzute de la mari depărtări, prin atmosfera înceţoşată ce face fluide tonalităţile locale, violetul, albastrul verdele, sugerînd imensitatea spaţiului şi fascinaţia vegetaţiei!”, exclama cu entuziasm Petru Comarnescu încă de la primele prezenţe ale artistului în expoziţii de grup*, în care încercatul critic căuta – şi adeseori, ca în cazul de faţă, găsea – premisele unor traiectorii ascendente, ce aveau să se împlinească ulterior în viziuni originale, unanim preţuite.

   Pictura lui Mihai Bandac frapează şi entuziasmează ca un spectacol inedit, pe care privitorul îl presimte şi îl doreşte în aşteptarea setoasă a ceva ieşit din comun care să-l facă să vibreze şi să-i potolească sensibilitatea. Pentru aceasta, artistul s-a stabilit  în cea mai sănătoasă şi familiară arie tematică: natura – înfăţişată fie în cicluri (de pildă  „ Anoptimpurile”), fie în nenumăra-tele ei ipostaze de relief şi de veşmînt vegetal, pretânduse atît la caleidoscopice jocuri de culori, cât şi la savante alternanţe de ecleraj.  

    Motivele pictorului se ghicesc mai mult prin filtrul cre-ierului şi preţiozităţii cromatice, decît prin conturul formelor, aproape totdeauna reduse la o primitivă geometrie, expresivă ca spaţialitate şi stranie ca efect emoţional.

    Simplificată uneori la maximum, construcţia evită schemele obişnuite, urmărind într-o grafie elementară total  dăruită materiei cromatice, evocări  metaforizate, adevărate „ode triumfale” într-un secol de blazată viaţă urbană. Pare uneori că roca zgrunţuroasă a pietrei de var s-a prefăcut în pastă moale, care curge domol printre creţurile unor movile solitare, pretext pentru peisaje dominate fie de albul zăpezilor, fie de galbenul auriu al sfârşitului de septembrie, fie de albastrul pur al nopţilor de mai.

    Sau – invers – culoarea curată, ieşită din tub, îşi caută în pensula pictorului potecile întortocheate, pentru a se arăta în final în plăsmuiri ciudate, la marginea dintre două regnuri – mineral şi vegetal – imagine complexă a unei atotputernice şi infinit de nuanţate naturi, mustind de clocot şi prefaceri, ca adîncul unei nesfîrşite delte imaginare.

    Stăruie în pictura lui Bandac amestecuri mirifice de sunet şi culoare, de murmur şi mişcare molcomă, într-o înlănţuire bahică, deliberat neritmată, lăsată parcă să dospească o carnalitate ce se vrea sublimată şi totodată prelungită în timp, ca împerecherea dintre două fiinţe ce s-au iubit o viaţă întreagă.

    În multe din cele mai rafinate pînze ale artistului, a-ceastă trăsătură senzuală, pornită din străfunduri pom-peiene şi transfigurată pînă la schelete hieratice şi as-cetice prăbuşite în iadul tentaţiilor cromtice, se exhibă degajat, imn soarelui şi adoraţie a beţiei de lumină – ba-canală şi extaz.

    Pînă şi cele mai subtile nuanţe, jucate de un talent nativ, cu experienţa mînuirii penelului şi gustul rodat pe cele mai ,,absconse’’ poteci ale artei moderne trădează prin vitalitatea lor un primitiv, o forţă naturală în explozivă ascensiune, ce se afirmă prin simţurile primare, neglijînd dacă nu dispreţuind – ordinea schemelor, ca pe o raţională justificare a neputinţei. 

    Asistăm aici la triumful inimii asupra creierului, pe care îl irigă cu un sînge cald, bogat, ştiindu-se bine că fără acest continuu jet de vitalitate, imaginaţia nu poate funcţiona. Constatarea este valabilă pentru oricare din tablourile sale, de la cele de un naiv optimism bucolic, pînă la complicatele construcţii minerale ce amintesc prin sofisticarea lor „ Catedrala scufundată” a lui Debussy sau „ Cimitirul marin’’  al lui Paul Valery.

    Mulţi dintre comentatorii lui Bandac – critici, ziarişti sau numai amatori de artă – i-au asemuit pictura cu mu-zica.: „ Pictura lui are  un caracter simfonic. Anotimpu-rile lui  ne amintesc de anotimpurile lui Vivaldi şi mărtu-risesc că arareori mi-a fost dat să întîlesc o mai mare afinitate electivă între pictură şi muzică, cum se poate vedea şi auzi în acest caz”. **

    Dincolo de această comparaţie, cu flatante sugestii poetice, există în paleta artistului un murmur surd, reflex al unei lăuntrice fierberi temperamentale, ce-şi caută imperios materializarea prin culoarea pulverizată de lumi-nă, beatificată în irizări sau reţinută în mrejele unei fine mineralogii.

    Dar tot ca atare, materializarea s-ar fi putut împlini într-o partitură, mai degrabă simfonică şi cu rădăcini medievale, tot aşa cum – în cuvinte – anotimpurile pictorului  ar fi fost poeme, într-o lirică frustă, prin bulgării căreia respiră pămîntul natal. Fiindcă în peisajele lui Bandac, oricât de actuale ca psihologie şi contemporane ca limbaj, se profilează o autenticitate mîndră şi trainică, dificil de definit, dar incontestabil perceptibilă. Ceva din dărnicia meleagurilor carpatine, în care se întîlnesc cele mai diferite forme de relief, de structuri sufleteşti şi de concepţii de viaţă.

    Aci, la răscrucea împărăţiilor apuse, istoria a operat una din acele complexe sinteze, menită să germineze o deosebit de originală cultură spirituală.    

    Bandac e unul din pionierii acestei culturi, evoluînd în ogorul său propriu, cu mijloace de exprimare deosebit de personale şi greu de imitat. Pare sigur pe el şi pe datoria lui, neavînd nevoie nici de recuzită folclorică, ni-ci de semnele devenite clasice pentru a-şi clama apartenenţa şi credinţa la locurile de baştină.

    Semnele sale – puţine şi parcă radical transfigurate de atotputernicia luminii – relevă în neliniştea lor numai cîteva – dar esenţiale – trăsături ale obîrşiei lor: statornicia, receptivitatea şi sensibilitatea în faţa elementelor naturii.

    Limbaj curajos şi îndrăzneaţă prinsoare asupra viitorului, pictura lui Bandac se oferă publicului nu numai prin talent şi meserie – ca şi la majoritatea confraţilor săi – ci şi, mai ales, printr-o nativă fuziune ce îngemănează fiinţa autorului cu mediul în care trăieşte. Culorile în care îşi scaldă peisajele, ca de altfel toate tablourile, sînt trăite, asimilate, elaborate natural din adâncul unei logici plastice ce-şi dovedeşte sănătatea prin forţa cu care reuşeşte să comunice emoţiile. La polul opus al snobismului, paleta lui trăieşte printr-o nespus de contagioasă vitalitate lirică, ce-şi clamează pofta de soare şi căldură cu candoarea rustică a meşterului primitiv.

    Într-o perfectă unitate, pictura artistului se distinge ca fiind a sa înainte de a-i recunoaşte formele sau a-i tălmăci semnele, aşternute economic, parcă pentru a nu conturba ecloziunea tonurilor. Se întrevede, în această rafinată succesiune de poeme cromatice o incantaţie nedisimulată, un temperament sincer care vibrează agitat la descoperirea pulberilor strălucitoare, cu care îi place să se joace.

   Ţară a minunilor trecătoare, pămînt al făgăduinţelor împlinite, scăldat de aura unui soare atotputernic, lumea lui Bandac se înfăţişează în visuri colorate, trăite numai de oamenii maturi, a căror sensibilitate percepe nevoia mirificului nu atît ca o evadare în ireal, cît mai ales ca balsam pentru umanizarea cotidianului.  

    O atare artă se prezintă ca o punte între eul tensionat al omului modern şi universul pe care încearcă să-l cuprindă, să-l înţeleagă şi cu care aspiră să se confunde. Frumuseţea materiei sale picturale se impune dincolo de ce semnifică şi de modalitatea de execuţie.

   „Pictura poate nu numai să mimeze frumuseţea altor materii şi să o contrafacă; ea poate încă să producă un regn nou, care nu aparţine nici celui mineral, nici celui vegetal. Ea aduce în lumea concretă, prin fapta omului, un lucru care încă nu există”.  ***            

                                                                             Mircea Grozdea  

                                                                                                                    ‚‚13 Piictori’’ , Ed.Meridiane,1987

                 * Petru COMARNESCU – Cronica plastică,  „ România Liberă”, iunie 1967

              ** Nichita STĂNESCU – mai, 1979.

             *** Rene HUYGHE– Les puissances de L`image, Ed. Flammarion, Paris 1965, p. 52

 

                                                                                                                                                                                            Dialog telefonic cu Mihai Bandac

 

–       În 1972, la Festivalul internaţional de pictură de la Cannes – sur -Mer, ați fost considerat în unanimitate de către Juriu şi deopotrivă de către Comisarul general al  acestuia,  Pierre  Apeste-guy, ca fiind ,,vedeta incontestabilă„acordându-vi-se Premiul  Naţional pentru România. Erau prezente lucrări şi pictori din cinci continente. Acolo ați fost  remarcat şi de către Giulio Carlo Argan, considerat a fi cel mai important istoric de artă al secolului  XX şi concomitent, pe semne că în consens cu el, aţi fost vizitat intempestiv şi discret, la atelierul din Dr.Taberei de către am-basadorii Italiei, Spaniei şi Braziliei, cu soţiile. Cu  toţii au intervenit se spune pe lângă Guver-nul Italian pentru a vi se acorda o bursă de 3 luni.

– Şi peste exact jumătate de an eram la Roma, la Accademia di Romania, bursier al Statului Itali-an. La vernisaj, prin amabilitatea, dăruirea şi strădania profesorului Alexandru Balaci,  Directo-rul lăcaşului de cultură, a fost prezentă, aşa cum menţiona cu entuziasm presa italiană, o bună parte a elitei culturale romane. Iar Giulio Carlo Argan, de care vorbeşti, m-a onorat nu numai cu prezenţa sa dar mai ales cu aprecieri cu totul şi cu totul măgulitoare la adresa pânzelor expuse şi mai ales la adresa artei româneşti.

– O cunoştea bine?

– O cunoştea foarte bine. Fusese prezent timp de peste un deceniu, mai ales după 1965, la toate colocviile Brâncuşi, pe care le şi patrona. Mă simt responsabil şi obligat de fiecare dată să evoc minunatele şi irepetabilele dialoguri pe care purtam de multe ori, când venea special la Expoziţie ca să mă invite să ne plimbăm prin Muzeul de artă modernă ce se afla vis-à-vis şi când pe treptele acestuia sau prin parcul din apropiere îmi lămurea anumite nedumeriri şi mai ales, fără excepţie, de fiecare, dată îmi cerea  la modul cel mai serios să-i promit că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să-i conving pe cei de acasă să folosim numai conceptul şi sintagma de Artă ţărănească.  Cu toate consecinţele pozitive ce se impuneau. Termenul de Artă populară, considera domnia sa,  in-cludea  deja, de multe ori şi în multe locuri din lume, creaţii ce nu mai sunt realizate în mediul ţărănesc şi mai ales de către ţărani, pentru simplu motiv că aceştia nu se mai regăsesc.

  – Se spune că ați corespondat mulţi ani cu el.

– M-a onorat cu o intensă corespondenţă, dar doar câteva plicuri au ajuns la garsoniera mea din Dr.Taberei de la etajul 8. În covârşitoarea lor majoritate au fost reţinute, desigur din raţiuni cul-turale şi estetice, de către organele specializate în asemenea domenii. Ce păcat.

 – Când l-aţi întâlnit ultima dată.

– La sfârşitul anilor 70,  era deja de ani buni primarul Romei, între o primire la Consiliul de Stat şi întoarcerea cu avionul spre Roma, la o scurtă întâlnire  cu câţiva critici şi ziarişti de la Muzeul de artă, solicitată de către dânsul şi relalată corect de către ilustrul istoric Petre Oprea, neobosi-tul specialist şi coordonator  al Muzeului. A trimis, atenţie, iarăşi discret, pe ataşatul cultural al Ambasadei Italiei, ca să-mi comunice dorinţa sa de a mă vedea. M-am dus. A întârziat puţin, fi-ind reţinut mai mult la protocolul din capătul celălalt al clădirii Muzeului, adică la Consiliul de Stat. A abordat din nou tema sa predilectă pentru România, conceptul de Artă Ţărănească. Apoi, la plecare, într-un colţ al sălii mi-a reproşat că nu i-am răspuns la scrisori,  ca să continuam dia-loguirile începute la Roma în acele seri memorabile şi irepetabile. I-am dat de înţeles că au fost reţinute…din interese superioare…

 – De către poştăriţe.

  – Desigur. A fost foarte mâhnit şi mi-a mărturisit că dacă ar fi ştiut în urmă cu două ore ar fi folosit prilejul pentru a solicita la modul cel mai sever măsurile ce se impuneau, măcar pentru a-şi recupera corespondenţa lui particulară. Ce ruşine pentru cei ce s-au pretat la asemenea gesturi incalificabile.

  – Aţi mai reuşit vreodată să aflaţi câte ceva despre acele ,,întâmplări„?

 – Peste ani, în Piaţa Valea Ialomiţei, din Drumul Taberei,  în câteva întâlniri cu colonelul şi pic-torul Ştefan Budeică de la SMB, aveam să aflu, consternat, multe despre acea perioadă şi asme-nea întâmplări.

– V-au influentat anii de profesorat la  UNATC in vocatia dumneavoastră de pictor ?

– Ori unde m-am aflat în această viaţă, am avut de fiecare dată o relaţie complexă cu locul, istoria sa, ambianţa, fiinţele şi mai ales oamenii. Indiferent de vârste, profesii şi instrucţie. Cu atât mai mult şi mai profund s-a întâmplat acest lucru în cei aproape 50 de ani de dascăl la I.A.T.C.I.L. Caragiale, devenit după `90 A.T.F. şi actualmente U.N.A.T.C.

   Parafrazându-l pe Nichita Stănescu : Ce minune că a existat această Cetate a artelor şi ce mira-col că s-a întâmplat să mă aflu aproape zilnic, iată timp de aproape o jumătate de secol, printre profesorii – în cele mai multe cazuri şi mari  artişti- şi studenţii Universităţii. Încă 10 vieţi dacă aş mai obţine, tot aşa mi-aş dori să le trăiesc. Niciodată n-am să pot şti cât am fost de util şi poate oportun în relaţiile şcolare cu studenţii din atâtea generaţii, dar ştiu aproape cu exactitate cât am avut eu de învăţat de la fiecare şi împreună de la toţi şi de la fiecare clipă pedagogică. Ca să nu mai vorbim de ce aflam de la orele memorabile ale tuturor dascălilor, indiferent de obiectivele şi titulatura cursurilor. Limbaj teatral, Limbaj cinematografic, Istoria Teatrului, Istoria filmului, Istoria culturii şi civilizaţiei, etc. Cum să poţi oare reda dialogurile cu marii operatori şi regizori, despre Clarobscur, despre Impresionişti, despre clipa cromatică, despre lumina naturală în inte-rior, despre plein air, despre contrejour, despre plonjeu şi contraplonjeu, despre perspectiva geo-metrică şi perspectiva aeriană, despre cald şi despre rece, despre nuanţe. Despre compopziţia plastică şi cinematografică, despe transfigurare, despre verosimilitate. Despre realism, despre fic-ţiune, etc. Regretatul Mircea Veroiu, prieten de casă, de artă dar şi de vacanţe şi de schiuri, glu-mea şi mă tachina cu ori ce prilej. – Bre, acesta când pictează parcă ar filma, iar când filmează sau fotografiază parcă….ar picta.

–  În Noiembrie 1997 expoziţia dumneavostră Anotimpurilea aducea o notă aparte de lumină şi cu-loare în holul impozant al Teatrului Naţional din Craiova. Eraţi invitat de onoare la prestigioasa manifestare intitulată Generaţia de aur a teatrului românesc, organizată de către Televiziunea română. Cu acest prilej, pe marea scenă, în văzul şi auzul tuturor, Mircea Albulescu, prezentându-vă, în cuvinte deosebit de calde, afirma : El este cel care ne-a mijlocit  apropierea noastră de Nichita Stănescu…

– În centrul expoziţiei, printre tablouri şi frunze galbene de toamnă, la sugestia regizorului me-morabilului spectacol, se afla expusă şi efigia marelui poet. Era o melancolie de toamnă, era şi el cu noi, alături de cei prezenţi şi deopotrivă de cei evocaţi şi plecaţi de mult. El a fost tot timpul în-conjurat de actori, pe care i-a iubit şi de câte ori a fost posibil le-a dedicat versuri. Lor şi artei lor minunate. De multe ori s-a întâlnit cu ei în cadrul vernisajelor expoziţiilor mele, devenite cum îi plăcea lui să le spună Colocvii ale artelor.

 – Cum ar fi celebra deja manifestare de la Cluj din 15 Noiembrie 1980, cu Dumitru Fărcaş,  Gheorghe Pituţ, Vasile Rebreanu, Dumitru Radu Popescu, Negoiţă Lăptoiu, Anton Taub, Ion Caramitru şi mulţi alţi distinşi poeţi, prozatori, eseişti, muzicieni, ziarişti, pictori, întâmpinaţi atât de călduros de către publicul clujean.  Întâmplare la care se referă de câte ori are prilejul, minunatul, inconfun-dabilul şi  inegalabilul Dumitru Fărcaş.

–  Deopotrivă cred că s-a referit domnul Mircea Albulescu şi la generaţii întregi de studenţi de la teatru, astăzi cu toţii realizaţi şi intraţi în conştiinţa publică, pe care Nichita Stănescu îi întâlnea la atelierul meu sau acasă, la Bandaciade. Îi săruta părinteşte, îi încuraja, îi gratula cum numai el ştia să o facă, le dedica mai ales poezii, ocazionale desigur, dar fermecătoare. Toţi, dar absolul toţi,  au înscrise în profunzimea sufletului lor asemenea rare, unice şi irepetabile seri de autentică poezie, vrajă şi mister. Ce făceam eu? Eram doar o gazdă agreabilă, foarte pedant într-ale proto-colului şi ale menajului şi mai ales…mai ales…cu chitara mea  – şi ea înnobilată cu versurile olo-grafe ale stănescului – implicat până la nuanţe în complectarea coloanei sonore  a memorabilelor seri. De toamnă, de iarnă, de primăvară. De vis. Se recita din Eminescu, Goga, Blaga, Labiş, So-rescu, Ion Alexandru, Gabriela Melinescu, Pituţ, Esenin…Iar spre dimineaţă de multe ori îşi gă-seau locul şi clipa, nemuritoarele versuri ale Minulescului care au fermecat atâtea generaţii: Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…/ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…/ Dar ce anume-a fost,/ Ce-am vrut să fie/ Noi nu vom şti-o poate niciodată…/……/ A fost un vis,/ Un vers / O melodie, / Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…./Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?…/ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

– ,, Eu insumi nu am pareri literare”  afirma Nichita Stănescu, la dumneavoastră acasă, cândva prin 1983 la o întâlnire ce părea ocazională, cu un grup de prieteni.

– Eram în 25 Iunie 1983, într-o zi toridă ca şi cea de astăzi şi într-un dialog aşezat cu cei prezenţi atunci la mine şi în special cu prietenul său de tinereţe şi de o viaţă Ilie Purcaru. Relata mâhnit, o întâmplare, de la el din casă, aşa cum se aude pe banda magnetică – căci la dorinţa lui dorea să se imprime dialogul în ideia unui nou interviu cu Ilie Purcaru – când cineva din imediata lui proxi-mitate, analiza literar, fără consimţământul sau invitaţia lui, poezii citite de tineri poeţi ce-l adu-lau şi-l vizitau. Pe caseta originală se aude astfel:,, Şi are păreri literare domnule…şi eu însumi nu am păreri literare… nu am păreri literare„ . La propunerea lui Ilie Purcaru, acesta de fapt trebuia să fie titlul interviului ce urmau să-l publice în Flacăra, încurajaţi de succesul celui publicat pe o pagină întreagă în 1981, apărut şi în selecţia de dialoguri de înaltă ţinută din cartea Literatură şi naţiune  semnată de marele ziarist.

-,,Nimeni, dar absolut nimeni nu poate să  deţina apanajul adevarului artistic” afirmaţi la rându-vă într-un interviu din Flacăra de pe la începutul anilor `80. A rămas ca atare sau ați mai nuanţat incitanta afirmaţie din perspectiva anilor ce au trecut.?

– A rămas intactă după atâta timp şi mai ales atâtea întâmplări să le spunem estetice. Cred că şi-a păstrat nealterată prospeţimea şi mai ales caracterul incitant. Ca dovadă că o invoci. Dar se im-pune o precizare. După ştiinţa mea nu este nici inedită şi deci nici originală. Da, gustul este suve-ran, dar trebuie instruit, educat, cultivat. Acest lucru deosebit de complicat depinde în egală mă-sură de individ dar şi de epoca, sistemul social în care trăieşte, de dezideratele acestuia.

– Ce iubiţi mai întâi: pictura sau natura?

– Frumosul din natură precede frumosul din toate celelalte arte, care-l transfigurează în ultimă instanţă pe cel dintâi. De fiecare dată cu mijloace specifice şi în ipostaze infinite, desigur în func-ţie de percepţia subiectivă a artistului, de calităţile sale reale, de cultura şi vocaţia sa şi de stadiul meşteşugului ce-l stăpâneşte. În ceeace mă priveşte nu am un răspuns ferm. Şi  nici nu-mi pun problema.

– Dincolo de imagine, care ar putea fi o altă legatura dintre pictura si cinematografie ?

  -Fiecare dintre noi şi desigur în felul său, iubeşte filmul, are nevoie de el. Nevoia de frumos, fie cel din natură, fie cel creeat de om, este fundamentală. Ori când şi ori unde. Cea de a 7-a artă era intuită şi aşteptată de mult, aşa cum bănuiesc că mai şii . Şi aşa cum a învăţat generaţii întregi George Litera -şi el inconfundabil şi irepetabil – cu o mică întârziere, de o clipă, la scara Univer-sului, Filmul a apărut la timp. Impresioniştii cu Marea lor Revoluţie de limbaj, acolo la Barbizon, în misterioasa pădure de la Fontainebleau – un fel de Pădurea Moara Vlăsiei de pe la noi, în ela-nul lor genial şi desigur în contextul epocii, la sfârşit de secol XIX, dar francez atenţie!, lămurise-ră toate necunoscutele şi chiar enigmele Limbajului plastic. Desigur şi e bine să precizăm de fie-care dată… talonaţi energic de fotografi şi fotografiile lor…divine. Încă din 1839 de la comunica-rea făcută la Academia franceză de către Niepce şi Daguerre, Filmul, adica imaginea în mişcare avea drumul deschis, urmau să se întâmple toate cele fireşti şi îndeobşte cunoscute. Au apărut …vizionarii… este vorba de limbajul cinematografic desigur…şi iată-ne acum şi aici. Cine vrea mai multe informaţii să vizioneze de cel puţin 10 de ori celebrul film şcoală Dueliştii, al lui Ridley Scott, cel care a…uimit Cannesul în 1977 şi care film încă nedifuzat în anii 80, a fost proiectat la noi la UNATC de zeci de ori la toate cursurile existente: regie de film, scenariu de film, imagine de film, sunet de film, montaj de film, poetica imaginii, regie de teatru, actorie de film, mişcare scenică, impostaţie, istoria portretului, machiaj, etc. . Acolo cred eu se pot găsi toate răspunsurile şi chiar revelaţiile la asemenea fireşti întrebări. Iar dacă presiunea cunoaşterii este chiar foarte mare, filmografia secolului XX oferă toate argumentele necesare. În marea lor majoritate  nobile şi emoţionante. Şi în final, desigur după preferinţe, recomandăm o plimbare şi o…baie de poezie, prin lumea lui Nichita Mihalcov. Şi se chiamă atunci că te poţi considera un om fericit.

– La cursul de Limbaj plastic şi respectiv la capitolul fundamental Storyboardul ne-aţi vorbit   mult   despre acest minunat film şi ne-aţi prezentat o parte din desenele realizate de către Ridley Scott, care aşa cum îmi amintesc era de formaţie plastică.

– Exact. Te felicit că ai reţinut şi te invit ca şi pe toţi ceilalţi foşti studenţi să-l promovaţi de fiecare   dată când aveţi ocazia.

– În două ore 3 români au cucerit un continent, preciza cu litere mari, imagini concludente  şi un text pe măsură, alături de multe alte publicaţii, Vocea României, un cotidian din Mai 1994. Era vorba de o mare manifestare întâmplată  la Casa Americii Latine sub genericul ,,De la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu „

– A fost o manifestare cu totul şi cu totul specială, atât prin structura şi intenţionalitatea ei, cât mai ales prin realizare. Regretatul Adrian Dohotaru, distinsul dramaturg şi ziarist, la data res-epctivă Ministru secretar de stat la MAE, m-a invitat în anul 1993 să colaborez cu Ministerul, în vederea unor acţiuni comune, ca o reparaţie morală, el cunoscând destul de bine o parte din cele ce mi s-au întâmplat timp de două decenii. După vernisajul expoziţiei Anotimpurile deschis în holul ministerului cu ocazia zilei de 15 Ianuarie 1994, la dorinţa lui şi a Ministrului Teodor Me-leşcanu de a-mi deschide o mare expoziţie la Centrul cultural român de la New York, cu ocazia Campionatului mondial de fotbal, la propunerea mea, am convenit să ne imaginăm o acţiune mult mai amplă. Respectiv să le prezentăm americanilor Un segment de lirism românesc, sub ge-nericul ,,De la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu„. Asta s-a întâmplat şi s-a văzut la Casa Ame-ricii Latine pe 11 Mai 1994. Era o repetiţie generală, un spectacol grandios prezentat în faţa a câ-torva sute de bucureşteni, oameni de artă, cineaşti, scriitori, corp diplomatic, iubitori de pictură, de cântec, de Eminescu. Cu toţii aşezaţi comod, pe cele câteva sute de scaune din frumoasa şi ră-coroasa grădină a stabilimentului. Care astăzi bineînţeles că nu mai există.

– Printre ei un distinct şi nobil grup de basarabeni fericiţi, după cum se vede în imaginile ce au reţinut clipa cea trecătoare, Grigore Vieru, Leonida Lari, Anastasia Lazariuc…

– În faţa sălii de expoziţie şi după prezentarea şi inaugurarea ei de către doi distinşi profesori, Eu-gen Virgil Nicoară şi George Radu, pe platforma generoasă şi sub bagheta vrăjită a minunatei noastre contemporane şi Regină a Tezaorului folcloric, o numesc pe Marioara Murărescu, s-a în-tâmplat miracolul. Au doinit Viorica Flinaşu, Angelica Stoica şi Gheorghe Turda, au tropotit şi au ţâpurit ca niciodată şi niciunde Dacii liberi şi nemuritori, respectiv Marele Ansamblu Ţara Oa-şului . Şi în final, până spre miezul nopţii, Dumitru Fărcaş, venit special de la Kopenhaga, a în-cremenit asistenţa şi tot cartierul. Niciodată nu s-au mai auzit şi din păcate nu se vor mai auzi asemenea …sunete româneşti…în acel cartier, unde vorba lui Adrian Dohotaru, nici musca nu avea acces decât cu aprobare specială.

 – Ca să nu mai vorbim de ţânţari.

– Bravo, felicitări.

– Şi în final a ajuns manifestarea la destinaţie, adică în America?

– Normal că nu. A căzut în Guvern la diferenţă de două voturi. Se repeta întâmplarea de la Mu-zeul de Artă din 15 Iunie 1973, dedicată şi ea Eminescului. Din cauza mea şi a lui Ioan Alexandu.
– În prestigioasa revistă Atitudini de la Ploieşti din  luna Martie, în numărul omagial dedicat în totalitate lui Nichita Stănescu, alături de foarte multe imagini şi mărturisiri, aflate sub semnul unei prietenii speciale, există o evocare emoţionantă şi cuceritoare a doamnei Ileana Dăscălescu, binecunoscută şi îndrăgită artistă plastică. Aflăm de acolo un lucru cu totul şi cu totul necunoscut şi deopotrivă surprinzător  despre prima întâlnire dintre cei doi mari ploieşteni, respectiv Toma Caragiu şi Nichita Stănescu. Cum a fost de fapt?

–  Cu Ileana Dăscălescu, o plasticiană de mare talent şi forţă expresivă, am fost colegi pe palierul de la etajul 8  la atelierele din str.Eforiei 4-6, timp de peste un sfert de secol. Eram cu toţii ca într-o mare familie. Şi la ea ca şi la mine uşa era aproape mereu deschisă. Dar nimeni nu deranja pe nimeni. Ne ajutam şi ne complectam cu tot felul de lucruri şi obiecte profesionale şi nu numai.

Toma Caragiu, de la celebra farsă ce i-am făcut-o în septembrie 1973 în casa unui actor cunoscut ce-şi inaugura o mică garsonieră de pe str.Hristo Botev, mă vizita cu o frecvenţă foarte mare şi de fapt am fost nedespărţiţi până în preajma tragediei din 4 Martie 1977. Venea în vizite neanun-ţate, fie singur, fie cu colegii de la Teatrul Bulandra, deobicei seara după spectacole. Eram în drumul spre casa lui, aflată la câţiva paşi de atelier. Era foarte delicat şi curtenitor cu artistele de pe palier şi acestea, recunoscându-i mersul apăsat şi deopotrivă delicat, îl întâmpinau şi îl drăgă-leau. Avea mare nevoie de afecţiune pe care se pare că nu o găsea unde ar fi fost normal să fie. În seara respectivă după ce s-a oprit şi a glumit cu Ileana şi colega ei, în legătură cu mine, desigur tachinându-mă,  a apărut în uşa atelierului, spre bucuria tuturor, studenţi la actorie, la plastică, colegi de breaslă şi actori din generaţia mea. Toate domnişoarele au sărit să-l îmbrăţişeze cu o tandreţe greu de povestit. Erau anii lui de glorie maximă. În celălalt colţ al atelierului trona Înge-rul blond, adică Nichita Stănescu. Venise ca de atâtea  zeci de ori de dimineaţă, neanunţat şi se simţea foarte bine înconjurat de entuziasm şi dragoste tinerească. Ileana intrând ca să ne aducă tuturor câte un calendar somptuos realizat de ea pentru anul ce urma în curând şi constatând surprinsă că cei doi mari ploieşteni…erau la distanţă de 6-7 metri unul de altul, fiecare cu cercul lui de admiratori, brusc şi foarte inspirată, cere linişte şi spune: Domnilor doi mari ploieşteni, Ni-chita Stănescu şi Toma Caragiu. Daţi-mi voie să fac oficiile de gazdă sensibilă şi profund impresio-nată de această clipă, de această întâlnire, de această situaţie şi să vă fac cunoştinţă. Măcar pentru simplul fapt că şi eu sunt ploieşteancă. Să vadă cei prezenţi aici şi mai ales ardelenii, ce valori oferă în răstimpuri, culturii naţionale şi nu numai, oraşul nostru.   

– Extraordinar moment.

– De acord cu dumneata.

– Şi ce a urmat?

– A urmat o Revoluţie şi apoi O mare adunare populară…Toată lumea a realizat valoarea momen-tului, unicitatea clipei celei trecătoare… Culmea, Nichita care era de obicei foarte vocal, majestu-os şi uneori chiar imperativ, a devenit brusc un timid autentic, s-a fâsticit şi s-a pierdut în braţele marelui actor. Care la rându-i şi el fiind un mare timid, a găsit resursele, pe semne profesionale, ca să preia iniţiativa.L-a îmbrăţişat îndelung şi spre satisfacţia şi apoi veselia tuturor, la aceeaşi tonalitate din scheciul arhicunoscut cu Mircea Diaconu, a spus celebra şi populara replică: – Păi bine mă maestre…bine mă maestre…Vă puteţi imagina ce a urmat până spre dimineaţă. Ca şi în multe alte momente de acest gen, Toma, acompaniat de chitara mea, a recitat, în liniştea şi în tai-na nopţii de iarnă, poezii, strofe şi versuri proprii, scrise bineînţeles în limba aromână.

 – Îmbrăţişarea lungă cu poetul seamănă până la identitate cu aceia din 4 Martie 1977, când,  aşa cum povestiţi de fiecare dată, se despărţea, pentru…moment… de cel mai bun prieten al său, doc-torul  Viorel Chiriţă, Directorul Fermei de la Titu…

– Exact. Erau cele 3 zile când Toma Caragiu, neavând nici un spectacol sau filmări programate, se retrăsese la căsuţa lui de la Periş să se odihnească, în seara respectivă trebuind să fie doar la Studiourile Buftea, adică în apropiere, pentru un post-sincron la filmul lui Bocăneţ. Mimi a anunţat brusc…că pleacă la munte…la Predeal…ca să ia puţin aer…(s-a aflat între timp scopul real…cultural desigur… al intempestivei deplasări) şi i-a recomandat lui Toma să fie acasă la ora 21 ca să-l sune şi să-i confirme că a ajuns cu bine. El de fapt neavând ce căuta în Bucureşti. L-a îmbrăţişat îndelung pe Viorel Chiriţă, în faţa şoferului, un localnic, ce urma să-l aducă la acasă, lăsându-se preţ de multe minute, cu toată greutatea şi în tăcere totală pe umerii celui mai drag prieten al său. Avea o presimţire. Peste numai două ore, alături de doi tineri logodnici cărora le promisese că-i va cununa şi alături de Andu Bocăneţ, pe care-l sunase ca să vină să-l ia spre a merge împreună la Buftea imediat după ce primea mesajul de la Hotelul Rozmarin din Predeal, avea să se întâmple nenorocirea. Înaintea telefonului care nu mai venea, a sosit…Apocalipsa, cutremurul. I-a surprins pe toţi, jos, chiar la ieşirea din bloc.

– Ne-aţi vorbit cândva, despre un proiect fabulos şi care n-a mai fost posibil niciodată după 4 Martie 1977.

– Plănuisem împreună, la iniţiativa lui şi  în colaborare cu Tudor Vornicu de la televiziune, să realizăm în acel an 1977 un film derspre pictură. Însoţiţi de o echipă de filmare urma să stră-batem ţinuturile Transilvaniei, Oaşului, Maramureşului, Deltei, continuând acolo ,,în peisaj„  acele discuţii memorabile, purtate în timp, aşa cum îi plăceau, dimineaţa la el acasă sau uneori seara , noaptea, la mine la atelier. Ne-am fi plimbat neîndoielnic prin Marele Muzeu Imaginar al Picturii Universale, ne-am fi bucurat încă odată la întâlnirea cu acele comori ale Universului şi ale civilizaţiei umane semnate în răstimpuri de Giotto, Massaccio, Fra Angelico, Botticelli, Van Eyck, Leonardo, Michelangelo, Tiţian, Tintoretto, Cranach, Bruegel. Apoi El Greco, Velasquez, Vermer şi Rembrandt. Millet, Corot şi Courbet ar fi marcat pe semne ultimul popas înainte de a intra în luminoasa sală a Impresioniştilor. Şi apoi ne-am fi recules în sală Van Gogh cu sorii săi imenşi.

  La sfârşitul  aventurii noastre urma să ne plimbăm pe dealurile lui Andreescu, prin câmpiile şi deltele lui Ciucurencu şi în mod categoric ne-am fi întâlnit cu Nicolae Labiş care ne-ar fi recitat din Primele iubiri: ,,Am iubit de când mă ştiu/ cerul verii străveziu / despletitele răchite /curcubeele pe stânci / ori pădurile adânci/ sub ger alb încremenite/…/ mi-a fost drag pe bărăgane/ să văd fetele morgane/ ori pe crestele de munte/ joc de trăsnete rotunde/ scurgerea cocorilor/ pacea înălţimilor/ semeţia pinilor/ plini de scama norilor/…/ toată-această măreţie, ne-a fost dată pe vecie…/

– Contemporanul nostru de mare ţinută şi calitate, Radu Beligan, o adevărată legendă a Teatrului românesc, de câte ori i se iveşte prilejul, vă îmbrăţişează cu tandreţe şi după caz, intermediat eventual de o cameră de filmare, vă adresează mesaje emoţionante.

– Pe domnul Beligan îl admir de când mă ştiu. Şi culmea, atenţie, întâi de la Teatrul de la micro-fon, apoi de la cel de la sală şi apoi din filme. Ne-am întâlnit de mai multe ori, cu precădere în mediile şcolare, adică la Institutul de Teatru şi Film, invitat fiind domnia sa în calitatea arhi-cunoscută de Director al Teatrului de Comedie şi apoi al teatrului Naţiona. Octavian Cotescu, marele actor, profesor dăruit şi cum spun eu de fiecare dată, cel mai minunat Rector cunoscut pe atunci în România şi cu atât mai mult în Universitatea noastră,  avea mare grije de fiecare dată să fiu în preajmă la asemenea scene şi să mă prezinte invariabil domnului Radu Beligan cu pre-cădere în calitatea de pictor…talentat…Şi răspunsul distinsului oaspete, mare cunoscător şi iubi-tor de pictură, rafinat colecţionar, era de fiecare dată acelaşi: – Ştiu, ştiu cine este domnul Bandac, dar este foarte scump şi o să mă mărginersc în continuare să vorbim doar despre Imprersionism, Luchian şi Alexandru Ciucurencu.

 – Cam aşa s-a întâmplat şi acum câţiva ani, la noi la Şcoală, pe coridorul A, unde viziona Expozi-ţia de afişe de film donată de către mine UNATC-ului şi unde v-am surprins cu aparatul de pozat?

–Exact. M-a îmbrăţişat, în văzul tuturor celor prezenţi, respectiv Gheorghe Dinică, Mircea Albu-lescu, Marin Moraru, Victor Rebenciuc şi mulţi alţii, onorându-mă peste poate şi spre satisfacţia celor cu umor sau indignarea celor lipsiţi de această funcţie vitală, ma întrebat: – S-au mai ieftinit tablourile alea domnule Bandac?

– Se repetau într-un fel scenele din anii `70, când Marin Preda, de câte ori vă întâlneaţi la iniţiativa lui Toma Caragiu, fie la Mogoşoaia, fie la căsuţa lui de la Periş, fie la dumneavoastră la atelier, ca să puneţi la cale, pentru un bun prieten cineast, transpunerea Moromeţilor, formula aceeaşi întrebare: – S-au mai ieftinit peisajele dumneavoastră?

– Exact aşa se întâmpla, mai ales la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, unde cei prezenţi, cu precă-dere scriitori, aveau cunoştinţă despre posibilităţile sale materiale. Cel care mă înghiontea întot-deauna, în ideia să…ieftinesc preţurile…era Toma Caragiu. Mai ales cu ocazia unui Paşte petre-cut la căsuţa lui de la Periş, într-o întâmplare pe care merită să o relatez cândva cu multe amă-nunte şi nuanţe şi să încerc să evoc pe cât voi fi în stare scenele cu pregătirea celor 4 berbeci, timp de două zile, într-o groapă de un metru, pe un sistem ancestral aromân, de către tatăl şi rudele prietenului regizor. Desigur în vederea …sensibilizării… regretatului scriitor.

– Gheorghe Dinica, marele actor, v-a fost şi el foarte apropiat, a frecventat cu consecvenţă Bandaciadele  în special cele de după `90, spre încântarea şi bucuria distinşilor oaspeţi. În  arhiva dum-neavoastră video, o adevărată comoară, alături de alţi importanţi actori, scriitori, cântăreţe şi rapsozi populari, la loc de cinste se află momente unice avându-l ca protagonist.

– M-am bucurat de prietenia şi prezenţa acestui fabulos actor şi personaj bucureştean. Îi ducem cu toţii dorul. A lăsat un gol imens. Se simţea foarte bine  şi mai ales îi plăcea să cânte fie cu Ta-raful Balada, fie acompaniat de Dumitru Rucăreanu, fie, cu stângăcie desigur, doar de chitara mea. Surpriză de proporţii ne-a făcut, într- noapte de pomină, când în forma lui cea mai plăcută, ne-a recitat şi cântat impecabil pe melodia celebră a lui Nicu Alifantis compusă pentru o poezie de început a lui Nichita Stănescu  ce începea cu versurile ,,Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde„. Şi al cărei titlu spre ruşinea mea l-am uitat.

– Aţi fost implicat în organizarea unor memorabile manifestări dedicate lui Mihai Eminescu – cum este cea din 15 Iunie 1983, la Muzeul de Artă al Romaniei,  sau din 15 Iunie 1993 de la Ipoteşti, ați stabilit vernisajul unor expoziţii personale în 15 Ianuarie, sau aţi alăturat expoziţii de ale dumneavoastră, de câte ori a fost posibil, unor manifestări dedicate  marelui poet. De ce?

 – Despre Mihai Eminescu am  început să aflu câte ceva  în anii de liceu, la orele de limbă româ-nă, de la minunatul profesor şi diriginte de la Mediaş, Horia Lupu.  De fiecare dată era foarte emoţionat. Mai multe şi mai nuanţate lucruri aveam să aflu apoi la Cenaclul Labiş, în acele me-morabile şi din păcate irepetabile seri de luni, când tinerii poeţi şi prozatori – mulţi plecaţi la Sediul din Rai al Cenaclului – îl evocau, îl invocau şi îl citau la modul cel mai natural pe marele poet. Mişu, cum îl apela Nichita Stănescu, patrona de fiecare dată serile de melancolie, cântec şi poezie de la atelierul meu. Mihai Eminescu, a fost, este şi va fi cel mai vânat dintre români şi res-pectiv dintre romanticii Planetei. Dece ?  Pur şi simplu din cauza operei sale lirice, epice şi publicistice, adică a Integralei Eminescu.

Dialog telefonic şi electronic realizat şi consemnat de către  Cristian Radu Nema.